O zi cât o viață. Despre 50+ km parcurși cu fractură, lupte, plăcere și efectul terapeutic al alergărilor mele.

December 4, 2020
De toate câte un pic

   Alarma a sunat la 6:30. M-am ridicat instant din pat. N-am dormit prea strâns noaptea și evident că așteptam mai repede să vină dimineața să se încheie chinul somnului superficial și a viselor aiurite.

    E sâmbătă. Îmi fac micul dejun. Terci de ovăz cu lapte de cocos și banane. În mod normal, îl savurez cu ochii închiși dar acum înfulec totul din mers, timp în care îmi prepar cafeaua. N-are nici un gust. E prima dată când mănânc înainte de o alergare. Sunt iritată că trebuie să fac asta deși nimeni nu mă impune. Am o tonă de mâncare în mașină, cumpărată pentru a mă ține în ceea ce numesc alergătorii, cea mai infernală competiție a anului, Dante’s Hell Backyard Ultra.

    În esență, nimic ieșit din comun. Un traseu trail, de 6,7 km cu 150 m diferență de nivel pe care trebuie să-l parcurgi timp de o 59 min 59 sec. Alergi, mergi, te târăști - e treaba ta, important la oră fixă să fii la linia de start ca să te pornești din nou. Și așa până nu mai poți, până renunți. Iar dacă ești eu, “renunț” nu este un cuvânt care face parte din vocabularul tău. Și asta poate fi deopotrivă exciting și al naibii de greu. Emoțional.

    Alergarea asta e diferită de tot ce am experimentat eu în ultimile aproape 3 luni de la primul meu pas. Și nu-i din cauza felului în care au împachetat organizatorii gradul de dificultate al competiției sau al hype-ului din Run Moldova în zilele dinainte. A fost prima dată, prima, când am lăsat semințe de îndoială să prindă rădăcini în creierul meu. Iar asta a însemnat o luptă constantă cu mine toate cele patru zile din momentul în care m-am înscris la competiție. Pentru un om care la nici 2 săptămâni de alergare a făcut 27 km, la trei - 48 km și în a 2-a lună - 66 km, nimic din ceea ce simțeam nu părea să facă sens. 


    Rebobinând scenariul evenimentelor din zilele dinainte, încerc în mod rațional să înțeleg unde s-a format bulgărul care a declanșat avalanșa de la finalul săptămânii. 

    Am revenit duminică de la Brașov din prima mea tabără de alergare montană. A fost o experiență fantastică. Cu urcușuri și coborâșuri evident, dar overall - mi-nu-na-tă săptămână. Urcat vârfuri, parcurs distanțe cu diferențe de nivel neașteptat pentru picioarele mele. Nu știu de ce dar în mintea mea Dante’s Hell urma să aibă lor peste o sâmbătă, timp suficient pentru mine să mă refac și să mă pregătesc pentru o nouă experiență fabuloasă. Și un om căruia îi place să aibă totul sub control (ce copilăresc), vestea că mai sunt 5 zile până la competiție m-a înfuriat neașteptat de tare.

    Picioarele nu erau bine. Simțeam. Am ieșit miercuri să alerg, să mă conving de contrariul și abia de am făcut 6 km. Pur și simplu un mușchi al piciorului drept nu mă lăsa să continui. Am ajuns acasă demoralizată. “Cum îmi imaginez eu că o să alerg sâmbătă atât cât îmi doresc când nici o alergare banală de 10 km nu reușesc să o termin?!”
Am zilele planificate până la minut. Nu-i timp de plâns și complăcut în propria dramă. Nici nu-mi stă în fire. Am auzit că în situații similare, kinetoterapeuții fac minuni. Îl sun pe Gosha. N-are decât 2 locșoare libere. Deși am un eveniment joi la 7, bag în agendă ora de “plăcere” la 8.  Dimineața, alerg 10 km, mai bine dar tot cu picioare amorțite. Ziua-s prinsă în activități dar încet-încet nutresc un plan de evadare din competiția în care nu vreau să particip pentru că nu-mi convine că nu are loc când vreau eu și, colac peste pupăză, nici trupul meu nu dă semne că ar colabora eventual.


    Mă invită un prieten în Odessa. 
    Prea tentantă escapadă. Perfect motiv de a mă retrage din competiție fără a trezi suspiciuni sau a fi nevoită să dau prea multe explicații. Toată lumea știe că eu nu scap astfel de aventuri, mai ales în condiții de acces restricționat la vamă, deci - amu-i amu!

    Ceva însă mă oprește din a înșira discursul lacrimogen pe chat și a mă retrage. Mândria?! Dorința de auto-depășire?! Nu știu.

    Cert e că renunț la planul diabolic, înghit noduri de regret și continui lupta cu îndoielile pe care le am cu privire la distanța pe care urmează să o parcurg în condiții de minimă cooperare a picioarelor mele. Rămâne să contez doar pe creier. Iar al meu, e turbat, cum a zis un om drag mie. 

    Vineri, e zi de repaus la alergare. Respir ușurată. Picioarele dor de la masajul sportiv dar mă consolez că anume asta le va pune în funcțiune sâmbătă. E ziua cea mare. Ieri am avut tradiționala întâlnire lunară cu fetele. E a doua oară când nu stau până la sfârșit. Uimitor câte schimbări s-au întâmplat de-a lungul acestor cinci săptămâni în viața mea. 

    Ies din casă la 7:15. Ca de obicei, când inspir prima gură de aer proaspăt mă energizez până la nivel mitocondrial. Îmi bag niște muzică preferată și fie ce-o fi! Eu o să savurez!

    Ajungem la Suruceni și vibe-ul participanților mă face să mă simt bine. Eu un fel  uimitor în care oamenii care practică același tip de sport, împărtășesc aceleași pasiuni, indiferent de vârstă, domeniu de activitate, statut social, se conectează și rămân pe aceeași lungime de undă în timpul a astfel de experiențe. Mă fascinează asta de fiecare dată!

    Îmi iau kit-ul de participare. 5 minute până la start, facem un pic de stretching, тоже мне, спортсмены). La 9 fix se dă startul. 
    Primul cerc e lejer, faci cunoștință cu traseul. Am însușit regula esențială care să mă țină mai mult în competiție: nu da viteză maximă la început, deși simți că poți să parcurgi rapid cei 6,7 km. Repartizează energia pentru întreaga distanță.  Evident, nu ascult de sfatul ăsta. Mă țin după o gașcă care aleargă cu pace 5 km/h în mod normal. Îmi ia 44 min să ajung la Finish. Beau apă. Mă-ntinde un kinetoterapeut. E o echipă care ne va reabilita după fiecare cerc. Socializez cu unul, cu altu și cele 16 minute trec neobservate. 

    Începe cel de-al doilea cerc. Mă prind la ideea că îmi place traseul. Memorizez cam unde și la al câtălea km sunt. Socializez cu unul, cu altul. Îmi place să colectez istorii. 45 minute și-s iar în zona de Start. Mănânc niște chipsuri din banane. Beau apă. Pornesc în cel de-al treilea cerc, de unde urma să înceapă infernul meu. Pe la km 15 simt o durere acută în laba piciorului drept. Nu-i prima dată când mă doare ceva când alerg, nu mă alarmez. Orice ar fi, eu controlez cum și cât mă mișc. O sun pe mama. A suportat zilele trecute o operație complicată. O întreb ce face, cum se simte. E slăbită. Habar n-am de ce, dar pentru prima dată în viață îi spun că mă doare ceva. Îmi zice să mă opresc și să las naibii alergarea asta care, ca orice altă activitate a mea, nu face nici un sens pentru ea. În durerea pe care o simt, îi zic că altceva vreau să aud de la ea, că am nevoie să mă încurajeze și să-mi zică că voi reuși. Simte că nu-i timpul de dispute și îmi dă ceea ce am cerut,  încrederea ei.  Pun receptorul și mă învăluie o stare de euforie. Abia de îmi pot controla lacrimile. Probabil, ăsta o fi efectul terapeutic al alergărilor mele. Nu plâng totuși, deși vreau să mă eliberez. Eu în general plâng o dată în secol. Mă copleșesc lacrimi de tristețe și de fericire (mai des) o dată la câteva zile, dar rămân cu nod în gât și ochi înlăcrimați. Atât. E o barieră pe care nu o pot trece încă din copilărie. Asociez plânsul cu slăbiciunea iar eu vreau să fiu percepută oricum numai nu slabă. Frustrări. 

    Țin minte ziua când am conștientizat că noi toți suntem drame pe două picioare (walking dramas - mai bine-mi sună în engleză). Fiecare om e un amalgam de stări și evenimente pe care le cară după sine și încearcă să le îngroape tot mai adânc crezând că nimeni nu va da de ele. Adevărul e că acestea se transpun în acțiunile noastre și în scurt timp ajung să ne ghideze viața. Iar noi naiv credem că le ținem sub control. Ha ha. Naiv credem.

    Ajung la linia de Start din nou. Mă culc pentru întindere. 5 minute mai târziu, când mă ridic să merg, pur și simplu mă taie de pe picioare durerea. Abia de calc pe piciorul drept. Mă doare de-mi vine să urlu. Cu chiu cu vai, pornesc cu restul alergătorilor în cel de-al patrulea cerc. Încep să alerg și durerea devine suportabilă. Sau poate creierul meu știe că n-are încotro și cel puțin următorii 6,6 km trebuie să rabde?!

    “Durerea e doar la mine în cap!” îmi repet asta de zeci de ori. Devine un soi de mantră. Funcționează. Picioarele se mișcă iar asta e esențial. Nu-mi amintesc de unde și până unde dar un alergător îmi zice că are analgezice, să iau unul poate mă voi simți mai bine. Numai eu știu cum îmi târăsc picioarele până la finele celui de-al treilea cerc.  Cineva îmi zice să-i spun kinetoterapeutei despre durerea mea, că o va localiza și va detensiona mușchiul. Fac întocmai, doar că apăsând pe diferiți mușchi, nici unul nu doare. Nu reușim să găsim cauza iar minutele se scurg. Iau două pastile, mânânc nu știu ce și îmi car picioarele iar la linia de start. Rămân printre ultimii. Mă panichez. “Dacă ajung la timp?! Nununu, nici măcar jumătate din distanță nu am parcurs.” 15 minute și analgezicele își fac efectul. Zbor. Savurez din nou traseul. Un alergător tot face glume pe seama noastră, a tuturor. În mod normal, m-ar amuza asta, dar nu știu de ce începe să mă irite tot ce spune. Analizez ce frustrări ascunde în spatele fiecărei replici. Îmi e dragă de el. Am comunicat de nenumărate ori anterior dar pragul toleranței mele se apropie tot mai mult și ca să nu izbucnesc o rup înainte. 

    Ascult pe repeat “Mercy” de Dyffy. Ajung euforică la Finish. Când să merg, durerea devine iarăși insuportabilă! Mă așez pe covor pentru întindere. Cel puțin patru oameni extraordinari se învârt în jurul meu ca eu să fiu bine. Doamne, ce-s de recunoscătoare pentru fiecare dintre ei! Ce-am făcut să le merit grija?! Ana-mi aduce zemă caldă, Vasile are grijă să mă hidratez și să iau doza de minerale care le-a spălat organismul meu în cei 33 km, Gosha îmi ține gheță pe locul care doare. 13 minute și iar startăm. Începe să mă irite vocea lui Sergiu care ne anunță că mai e un minut până pornim. Ce știe el despre luptele pe care le duce fiecare dintre noi ca să vină la linia aia blestemată de start?!

    E al șaselea cerc. De-aici, memoria mea o ia razna. Întru în automatism și până la al 8-lea cerc, când analgezicele își pierd din efect, habar n-am cum mă țin. La fiecare oprire, cel puțin un alergător observă că șchiopătez și mă-ntreabă de ce mai continui. N-am nici un răspuns logic și îi zic că mai trebuie. Ce argument absurd!

    Nu-mi amintesc aproape nimic din ultimile două cercuri. De fapt nu, mint. În timpul celul de-a nouălea am înghețat de-a binelea. La început, simțeam o extenuare inexplicabilă în trup. Abia de îmi mișcam brațele. Credeam că îmi cedează și celelalte părți ale corpului. De parcă nu destul eram furioasă pe piciorul drept.

8 minute. Atâta am să mă îmbrac, să bag în mine un soi de lichid grețos care să-mi dea energie încă vreo nu știu câți km, să-mi pun frontala și să pornesc iar.

    Urăsc să merg. Creierul meu nu camuflează durerea în acele clipe și e al naibii de greu. 

    Alergăm. Aproape că nimeni nu mai vorbește. Fiecare s-a refugiat în lumea lui, iar eu, ca de obicei, mă întreb, oare ce gânduri îi macină pe fiecare? În adolescență, când circulam des cu transportul public, cu asta mă ocupam cam tot timpul cât dura călătoria, analizam oamenii pe straturi, întâi fizicul lor, statura, hainele, mâinile, fața, privirea. Apoi încercam să mă infiltrez în interior, să presupun cum a fost ziua lor, ce drame trăiesc, sunt oare fericiți, conștienți ce binecuvântare e viața?! Atunci cumva mi-am asumat responsabilitatea asta nescrisă de a încerca să colorez ziua a maxim persoane pe care le întâlnesc. Printr-un banal zâmbet. “Poate fi singurul pe care îl primesc azi și nu mă costă nimic să fiu eu cea care li-l ofer”, îmi ziceam eu. Și e un feeling fantastic! Să dai și să strângi zâmbete, nedumerite, timide, dar atât de umane.

    Sunt cam pe la jumătatea cercului 10, cel care ar împlini minimul de km pe care mi i-am propus să alerg. Încep să se schițeze primele gânduri de abandon. Mă uit la ceas, o să am maxim 6 minute de odihnă. De vreo 4 cercuri încoace blestem ultima bucată de traseu. E o porțiune de vreun km și un pic care răsare imediat ce faci dreapta de pe o vale parcursă pe asfalt. Mă ucide psihologic pentru că în mintea mea, linia de start/finish ar trebui să fie mai aproape. O vezi cumva în depărtare, știi că e acolo dar trebuie să îți cari trupul încă o mie de pași.

    Alerg. Merg. Alerg. 67 km - done.

    Mă așez pe scaun. Se servește cina caldă pentru alergătorii rămași în cursă. Pe cuvânt de onoare, e cea mai gustoasă hrișcă pe care am mâncat-o vreodată. La o aruncătură de băț, se face focul. Am decis că nu o să mă pornesc cu restul alergătorilor, că dacă și mai fac vreun cerc, două, mă odihnesc încă 10 minute. BIIIIG MISTAKE! M-a cuprins frigul, scenariile din cap au devenit tot mai dramatice și am cedat. Nu fizic, durerea începând cu cercul al treilea a fost infernală și nu și-a modificat din intensitate, eu pur și simplu m-am obișnuit cu ea, am îmblânzit-o. Am cedat pentru că logic știam că mai am aproape 2 luni să fac 100 k. Ce naiv! Naiv să crezi că ai tot timpul din lume când de fapt tot ce ai e clipa în care citești aceste rânduri. Abia 24 ore mai târziu avea să înteleg asta și să devină cea mai dură lecție a acestei competiții, a acestui an probabil.
    Și deși toate variabilele confirmă că e nevoie de o determinare impresionantă ca să alergi 50+km cu fractură, eu încă mă gândesc mai mult la acele 5 cercuri pe care nu le-am alergat. Cert este un lucru, chiar și atunci când crezi că nu mai poți, mai poți un pic.

    Unele lecții necesită timp pentru a fi înțelese și asumate, iar eu, aparent, am la dispoziție 3 săptămâni să mi le extrag pe ale mele.

    P.S. Nu regret nici o secundă cele întâmplate. A fost o zi cât o viață și tot ce a urmat în următoarea aproape o lună de semi-mobilitate. Ieri când am călcat din nou pe două picioare m-au învăluit niște emoții de nedescris. “Niciodată nu conștientizezi valoarea unui lucru / om până nu îl pierzi!” - zic ei. Așa e. Ai două picioare funcționale - esti deja un om fericit. UN OM FERICIT!
    P.P.S. Alergarea e un proces în sine extrem de plăcut. Acest articol e despre ceea ce se întâmplă dincolo de ceea ce punem pe rețelele de socializare pentru a aduna Like-uri)). Și nu e mereu așa. În majoritatea zilelor, până la un anumit km, e plăcere pură.

S-ar putea să te intereseze și:

Cum depășirea limitelor fizice ne influențează fericirea și calitatea vieții?

February 4, 2021

deschide articolul

Despre femei la volan

November 15, 2019

deschide articolul