"Dacă nu mergi ACUM cu mine, te las aici!"

July 27, 2020
Parenting

    Dialog între părinte-copil.

-Dacă nu mergi, te las aici.

Copilul stă concentrat asupra activității care-i aduce plăcere.

-Haide, o să mai venim mâine la tobogan.

Copilul insistă că vrea să mai rămână. După alte câteva tentative nereușite, cu o voce ridicată părintele zice:

-Eu plec, pa-pa!

Se îndepărtează indiferent de la copil iar după vreo câțiva metri aude un plâns disperat și își vede odrasla fugând speriată din urma lui. Copilul este copleșit de frică, iar părintele celebrează victoria asupra încăpățânării odraslei sale.


    Voi v-ați pus vreodată în pielea copilului în acele clipe?! Haideți să facem acest exercițiu împreună:

    Tu, mama sau tata, ești întregul Univers pentru acel boț de om, el îți absoarbe fiecare emoție, percepe lumea prin ochii tăi, se simte în siguranță doar lângă tine.     Sunteți în parc, aveți un timp frumos împreună. La un moment dat, tu îți dai seama că e ora prânzului și trebuie să mergeți acasă. Îl întrerupi pe copil din joacă, activitate care pe moment îl dă o stare de bine, și îi zici că e timpul să plecați. Așa, din senin. Copilul e nedumerit: "de ce trebuie să plecați tocmai acum când el atât de bine se distrează, nu îi e nici foame, nici somn?" Ei - nu duc cont de noțiunea timpului, trăiesc aici și acum. Tu îi zici pe un ton autoritar că "trebuie să mergem acasă acum, o să te joci altă dată". Copilul, nu percepe viitorul, deci altă dată nu îi convine. Nu se supune cerererii tale. Tu devii din ce în ce mai furios și treci la amenințări. "Eu plec și tu o să rămâi singur". El nu reacționează (e concentrat pe activitatea lui). Tu izbucnești ("cum adică ăsta pe care l-am făcut îmi sfidează autoritatea?"), te ridici și pleci (ești sigură că peste câțiva pași se va alătura și el). Copilul își vede cel mai drag om din lume îndepărtându-se și amigdala (instincele de supraviețuire) îi dă de știre că e în pericol. Atunci lasă totul baltă și speriat, cu ochii în lacrimi, fuge după tine. În acele clipe, el e o mare de emoții: simte furie (pentru că a fost nevoit să lase jocul), frică (pentru că a rămas fără persoana care face ca lumea să nu mai pară un loc atât de înspăimântător), tristețe (pentru că a supărat-o pe mama). Pentru noi, adulții, acest amalgam de sentimente e greu de controlat, dar vă imaginați la ce intensitate le trăiește un micuț de doi, trei sau patru ani? Ceea ce urmează e și mai grav. Părintele, în loc să își îmbrățișeze copilul (căci de asta are nevoie el în acele clipe - de siguranță în brațele mamei), îl ceartă încă vreo 10 metri: "vezi ce se întâmplă dacă nu mă asculți? Eu când vorbesc cu tine, ciulește urechile. Nu o să repet de o sută de ori." Dacă copilul se trântește jos în semn de protest, tu devii și mai furios, că doar se uită lumea. Grăbești pasul.

    RUȘINE.

    ABANDON.

    Și copilul merge după părinte ca o anexă, plângând încă o bucată de drum până acasă.

    

    Scriu aceste rânduri și simt o greutate care mă apasă în piept. Și un nod în gât. Eu știu că generația noastră a crescut cu astfel de amenințări și că pentru majoritatea părinților asta e modul automat în care le vine să reacționeze în acele clipe.

    Eu vă implor, niciodată, dar NICIODATĂ nu îi mai spuneți copilul că îl veți părăsi atunci când nu face întocmai ce vă doriți. Voi sunteți LUMEA LUI. Nu va trece mult timp până vor face orice în interacțiunile cu alți adulți doar pentru a nu fi părăsiți. Vor renunța la sine de dragul partenerului de viață, se vor simți nedemni de dragoste în orice fel de relații, vor fi extrem de sensibili la critică.
    Dragostea părinților nu depinde de ceea ce fac copiii, noi pur și simplu îi iubim pentru că ei există, că-s ai noștri. Păi exact asta trebuie să le comunicăm pe tot parcursul dezvolării lor. Cu un pic de răbdare și câteva tehnici, astfel de situații pot fi ușor soluționate atfel încât ambii membrii ai ecuației să fie fericiți.

    Încă de când sunt în fașă și plâng cam de fiecare dată când lipsiți mai mult de 10 minute, asigurați-l pe micuț că orice s-ar întâmpla, sunteți alături de el, chiar dacă nu fizic, cel puțin la nivel de gând și conexiune sufletească.

-Te-ai trezit, ai văzut că nu sunt lângă tine și te-ai speriat. Îmi pare rău. Eu eram în la bucătărie și verificam periodic dacă ești bine. Acum sunt lângă tine. Ești în siguranță.

-Înțeleg că îți place aici și ai vrea să stăm mai mult. Mai putem sta încă 2 minute. O să setez alarma la telefon și când va suna vei ști că e timpul să plecăm. Ce vrei să faci înainte de a-ți lua rămas bun?

-E timpul să plecăm. De câte ori vrei să te mai dai pe tobodan, de 2 sau 3? Hai să numărăm împreună.

-Nu plec nicăieri fără tine.

-În 5 minute trebuie să ieșim din casă. E timpul să te apuci de îmbrăcat dacă vrei să reușești să fii gata la timp. Ai nevoie de ajutor?

-Eu o să te aștept atât cât ai nevoie.

-Dacă am nevoie să merg într-un loc unde nu te pot lua din varii motive, vei rămâne cu cineva de încredere (tata, bunica, dădaca). Cu ei vei fi în siguranță.

    Există zeci de feluri în care putem câștiga în mod respectuos cooperarea copiilor noștri, e nevoie doar de un pic de creativitate. Să uităm deci o dată și pentru totdeauna de amenințări, violență fizică și emoțională. Copilul tău merită mai mult decât atât!


S-ar putea să te intereseze și:

Cum să ne asigurăm că ceilalți vor vorbi respectuos cu copilul nostru atunci când noi nu suntem lângă el?

October 7, 2019

deschide articolul

Școala-acasă: mituri, realități și provocări. Interviu cu Președinta Asociației Homeschooling

September 19, 2018

deschide articolul