Cum depășirea limitelor fizice ne influențează fericirea și calitatea vieții?

February 4, 2021
De toate câte un pic

    "Eu nu-s o fire sportivă!", îmi zice fiecare a doua persoană care mă-ntreabă cum m-am apucat să alerg și ce mă face să mă trezesc de jumătate de an încoace înaintea soarelui.

    "Ție ți se dă ușor."

    "La kilogramele tale, aș alerga și eu atâta."

    "Ai talent înnăscut."


    Ați observat vreodată cum, atunci când nu vrem să facem ceva cu adevărat, găsim zeci de argumente care să ne scutească de neplăcerea de a ieși din zona de confort? E la nivel de neuro-știință, n-aveți de ce să vă simțiți vinovați. Creierul nostru ne vrea comozi, în siguranță; el face orice ca să evite durerea.

    Nu, eu niciodată nu am iubit/practicat vreun tip de sport. Unicul efort fizic pe care îl depuneam (în afară de chinul regulat al dimineților când trebuia să mă ridic din pat și să merg la școală) erau lecțiile de educația fizică la care, nu știu cum voi, dar noi mare lucru nu făceam. Aveam un prof destul de indulgent și ne ierta de fiecare dată când spuneam că am uitat forma acasă, ne simțeam rău sau pur și simplu făceam 7 așezări în loc de 10.

    Timpul a trecut și a venit era Facebook-ului. Aveam 18 ani, un job stabil și tocmai începuse moda cu postări din sala de forță. Am strâns niște bănuți deoparte, mi-am luat abonament și hai să fiu în rând cu lumea. Nu m-a ținut mult! Ca să economisesc nu-mi luasem antrenor și evident, n-avea cine să mă împingă dincolo de “NU MAI POT!”.

    Am reluat antrenamentele, cu regularitate de astă dată, 2 ani mai târziu, în timpul sarcinii. Auzisem eu că voi naște mai ușor dacă practic vreun tip de sport și, pe lângă TREBUIE! m-am prins la ideea că începuse să-mi placă. Abia recent am aflat cum stă treaba cu hormonii fericirii și endorfinele care se secretă după efort fizic. Deci da, sportul ne face mai fericiți. E demonstrat științific.

    Din toate tipurile de sport, cel mai ciudat mi se părea alergarea. "În afară de a slăbi, de ce ai face asta?", mă-ntrebam eu. "E pierdere de timp. Poți face atâtea lucruri utile în acea oră. De ce să alergi maratoane? 21 km. 42 km. Ca să iai medalii și să adune praf într-un sertar uitat din casă? Eu-s bine cu mine, n-am nevoie de validări externe.", îmi argumentam eu și îmbrățișam strâns perna călduță în fiecare dimineață.  Raționalizarea a funcționat până în august, când am cunoscut oameni care aleargă nu 10, nu 20 ci și 100, 200 km într-o competiție (dada, așa persoane există!). După zeci de povestiri despre demonii cu care te întâlnești după km 50, licăriri în ochi și entuziasm molipsitor, mi-am zis că vreau și eu să simt măcar 10% din acele stări. M-am trezit a doua zi la 5:30 și am alergat primii mei 5 km. A fost un adevărat infern! Deshidratată, cu dureri pe fiecare cm2 de corp, acea oră mi s-a părut un an. Numai eu știu cum mi-am târât picioarele spre casă. Dar Doamne, sentimentul ăla de auto-depășire e adânc impregnat în memorie și astăzi. Anume el m-a scos a doua zi din pat pentru alți 5 km, a treia pentru 10 km și o săptămână mai târziu, pentru 27 km.

    Eu cred că noi, ca societate, avem mult de pierdut pentru că în școli educația fizică e la coada priorităților. Pe lângă sănătate și un corp tonifiat, practicarea unui sport cu regularitate, îi oferă copilului o serie de competențe care-i vor fi utile în viața de adult:
-disciplină
-rezistență
-împingerea limitelor
-perseverență
-lucru în echipă.

    Și ca orice deprindere pe care vrem să o dezvoltăm în copil, cel mai ușor și eficient e să o facem prin exemplul personal. E uimitor cum așa o decizie banală de a alerga de minim 3 ori pe săptămână (am și scăpări - evident), a influențat considerabil celelate domenii ale vieții mele. Aș putea povesti ore în șir despre asta. Nu-i pornire înnăscută, e multă, multă muncă și lupte cu sine în fiecare zi.

    La moment, planul meu de antrenamente e următorul:

2 ori/săpt - funcțional
3-4 ori/săpt - alergare
2 ori/săpt - stretching

    Ăsta e modelul care funcționează strict pentru mine, nu-l luați ca un must. Îndemnul meu e să începeți. Orice.
    Trageți o fugă până la Metro, luați-vă un covoraș de Yoga, 2 greutăți (vă costă mai puțin de 400 lei împreună) și setați-vă un scop realizabil. Important e să fiți consecvenți. Nu lăsați plata pentru abonamentul la sală să vă împiedice din a începe. Ideal ar fi să vă cuplați cu un prieten/o prietenă căreia să-i dați un raport după fiecare antrenament. Eu vă recomand pagina de Instagram a Pamelei Reif și canalul ei de Youtube. Acolo găsiți planuri de antrenamente zilnice atât pentru începători, cât și mai avansați.

    Dacă alergați, intrați în Run Moldova, acolo postările celorlalți nebuni care își afișează zilnic km o să vă țină în priză.
    Eu nu-s un motivational guru sau ceva de genul, pur și simplu simțind pe propria-mi piele кайф-ul auto-depășirii, tare vreau ca și voi să savurați. Să începeți să vă iubiți corpul pentru felul magic în care funcționează. Să învingeți lenea de ordin fizic ca ulterior să încetați a procrastina activități importante la job. Să mergeți dincolo de limite. Să cunoașteți oameni minunați. Să trăiți o oră-două mai intens decât înainte. Să fiți un exemplu demn de urmat pentru copiii voștri.

    Care-i povestea voastră cu sportul? Ce lecții ați învățat de-a lungul timpului? Cum vă motivați când lenea vă copleșește?

S-ar putea să te intereseze și:

Dar tu, ești femeie-elefant?

August 16, 2018

deschide articolul

O zi cât o viață. Despre 50+ km parcurși cu fractură, lupte, plăcere și efectul terapeutic al alergărilor mele.

December 4, 2020

deschide articolul