#cumamnascut . Despre maternitate de stat, medici de gardă și 13 h de travaliu

December 29, 2017
Parenting

    Noi nu am avut medic. Nu am avut o înțelegere în prealabil cu cineva iar atunci când mi s-au rupt apele am chemat ambulanța care, la rugămintea noastră, ne-a dus la CMC (am ales aceasta maternitate pentru că trăim la o stație distanță și era comod). După ce m-au înregistrat, doamna de la registratură a chemat-o pe “tioti Natașa“, care trebuia să ne conducă la al doilea etaj în secția de naștere. Coborâm din ascensor, doamna Natalia se oprește și zice : “E aici.” și cu semivoce adăuga: “Dacă vreți să lăsați ceva la ceai pentru doamnele de jos?! “. Am rămas perplexă. Încă nici un control nu ni se făcuse, deja ni se cerea mită. Ma uit la soțul meu care nu auzise că doamna ne cerea bani și îi șoptesc să scoată niște lei. Doamna se uita așa de insistent la noi ca sincer vă spun, m-am pierdut pe moment și i-am pus 50 lei în buzunar.

   -“Vesel început.”, îi zic soțului.

 

    Ne-am făcut comozi în salonul nr.2 și infirmiera ne-a spus sa așteptăm. Peste o oră, timp care s-a părut că nu se mai scurge, a venit un medic să vadă care e situația. El mă verifică și îmi zice că nu mi s-au rupt apele, că el simte că membrana e întreagă. Eu încep să îl conving că mi s-au rupt, ca eu știu ce am simțit, că pantalonii în care eram - sunt uzi. El îmi zice ironic : “ Poate v-ați scăpat în chiloți. Știți, gravidele pot să se scape și să le para ca s-au rupt apele?!”. M-am înfuriat. Încercând sa îmi păstrez calmul, îi explic încă o dată, că eu nu sunt dusă cu pluta, ca eu știu ce am simțit. Văzându-mă ca insist, îmi zice că va veni să verifice într-o oră, dacă nu, “veți merge acasă “.

   O oră mai târziu, spusele mele s-au confirmat iar el îmi spune nedumerit : “Straniu.”. Mi-a rupt complet apele și mi-a zis că de atunci, se vor începe contracțiile. Noaptea a fost lungă și dureroasă dar în tot acest timp personalul medical s-a comportat foarte bine cu noi. Aproape la fiecare oră eram întrebată despre frecvența și intensitatea contracțiilor și i se asculta inima bebelușului.

   La ora 5 dimineață, ni s-a făcut aluzia nr.2 referitoare la mită, mai subtilă de data aceasta. Vine domnul doctor și, pentru ca nu aveam contracții suficient de intense și dureroase, îmi spune că dacă nimic nu se schimbă între timp, la 6 va trebui sa îmi inducă medicamentos nașterea, eu fiind fără ape de aproape 12 ore. Apoi ne întreabă : “Vouă cum, vă e totuna la ce medic nașteti, sau…? Noi la 8 schimbăm tura, iar dacă vreți să nașteți cu noi, să spuneți, să știm.” Nu îți trebuie multă inteligență să înțelegi ce subînțelegea acea întrebare. Eu eram categoric împotriva nașterii induse dar și împotriva unei înțelegeri cu oarecare medic (ca de asta nu mi-am luat unul în sarcină, cum e moda la noi) și mă rugam ca să se întâmple ceva magic în ora ceea.... și s-a întâmplat.

   La 6:30 aveam deja contracții serioase și știam că voi naște cu forțe proprii. Domnul doctor, văzând că noi nu ne-am apropiat la o vorbă ($€ 😶), ne-a predat, la ora 8, următoarei ture de medici. Am fost preluați de șefa secției și asta e cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Dna doctor avea o alura de “железная женщина” ceea ce mi-a inspirat instant încredere. S-a uitat la mine, și văzându-mă super obosită și chinuită, îmi zice pe un ton empatic și încurajator : “Totul e bine. Într-o oră naștem.”

   La 8:45 eu deja simțeam ca pierd contactul cu realitatea (leșinasem deja odată la ora 1) și soțul imediat a chemat moașa care a “strâns” toată echipa. M-am urcat pe masă și după ce am împins prima dată, dna doctor, înspăimântata, strigă: “Coboară, coboară. Ceva nu e bine.” Doamne, mi-a trecut sânge rece prin vene și mie și soțului. Ea mă întreabă : “E cumva cordonul ombilical împrejurul gâtului?”. Bătăile inimii micuțului nostru scăzură alarmant, de la 130 bătăi pe minut la 80. Eu zic : “La ultimul USG era învârtit de două ori “. Ea, vădit alertată, începe să dea indicații personalului din salon: moașei să îl cheme urgent pe celălalt medic de gardă, altă doamnă, să scoată aparatul vacum, infirmierei, să pregătească nu știu ce injecții… toate acestea în câteva secunde, timp în care ea îmi spunea și mie ce să fac și încerca să mă liniștească că totul va fi bine, că totul depinde de mine și că vom reuși. Bătăile reveniră în normă și am mai încercat odată, cu succes . La 9:05, am auzit primul strigăt al bebelușului meu, și toți trei am izbucnit în lacrimi. Nu mi l-au pus pe piept decât câteva secunde pentru că avea cordonul înfășurat de trei ori în jurul gâtului și trebuiau să se asigure că totul e în regula cu el, dar eu eram fericită. Erau așa mulți oameni în salon și toți au răsuflat ușurați când au văzut că micuțul e bine. După ce mi-au acordat îngrijirile de rigoare și au strâns tot din salon, ne-au lăsat în trei pentru a ne bucura de “ora de aur“. Și am savurat acele momente obosiți, dar împliniți.

   Pe la 11, cind trebuia să fim transferați în altă secție, am primit aluzia nr.3 despre bani, foarte subtilă de data aceasta. Vorbeau moasele între ele că “Off, vin toți și nasc și la urmă nici «Спасибо!» nu spun.” Cu grijă, am fost urcați la alt etaj și așa ne-am spus “La revedere!”.

 

   Noi suntem un caz fericit și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toți oamenii pe care ni i-a trimis în cale. Mă bucur nespus că am avut încredere în vocea cea interioară care îmi spunea că “va veni cineva mai bun la ora 8. Nu fă nici o înțelegere cu nimeni ($).” Ma gândesc și acum uneori, cum putea un medic care nu a putut depista ca mi s-au rupt apele, sa primească așa o naștere complicată?!”. Îmi e groază să îmi imaginez ce putea fi.

Eu cred că un factor decisiv în comportamentul personalului medical față de mine a fost prezenta soțului meu în sala de naștere pe tot parcursul travaliului și după acesta. Viitoare mămici, nu stă soțul sa se uite de unde iese copilul și absolut nici o picătură de sânge nu vede ca să leșine cumva pe acolo. Nașterea, la fel ca și conceperea unui copil, trebuie “împărțită“ la doi. Nimeni nu te poate susține, încuraja, apăra mai bine decât partenerul tău în acele momente grele.

   Când citesc istoriile altor mămici care și-au împărtășit experienta nașterii în cadrul campaniei #cumamnascut, mă trec fiorii. Eu cred că multe situații ar fi putut fi evitate dacă tații erau în sala de naștere, dacă se implicau, dacă își cereau drepturile… pentru că noi, femeile, în acele momente suntem vulnerabile. Atunci, oricât de îndrăzneață ești de fire, nu te poți împotrivi comportamentului celor de care depinde viața ta și a copilului tău.

   Da, se cere mită în maternități. Care o face mai subtil, care mai direct. Eu nu îi judec pe acești oameni căci eu nu aș putea trăi cu salariul lor de nimic. Îmi e scârbă că această țară așa îi apreciază pe cei care ne “aduc” copii pe lume.

    Eu tare sper că în urma campaniei #cumamnascut, situația se va schimba, nu doar spre binele pacienților dar și spre cel al medicilor. Ei tot nu sunt roboți căci pe lângă jobul stresant și responsabil de a primi nașteri, au o sumedenie de acte de îndeplinit, și nu e ușor. Între timp, haideți să îndemnăm câți mai mulți tați să fie alături de soțiile lor în timpul travaliului, să le arate dragostea lor necondiționată și să fie primii care își țin copilașii în brațele lor calde.

S-ar putea să te intereseze și:

Tranziția către oliță. Metoda care a funcționat cu primul nostru copil

February 5, 2018

deschide articolul

Furia la copil: cum îl învățăm să o gestioneze?

February 24, 2021

deschide articolul